SR EN 1997-1: 2004 > Proiectare geotehnică prin calcul

2.4.1 Generalități

Proiectarea prin calcul trebuie efectuată în conformitate cu cerințele fundamentale ale standardului EN 1990:2002 și cu prevederile specifice ale acestui standard. La proiectarea prin calcul intervin:

•acțiuni, care pot fi fie încărcări impuse fie deplasări impuse, de exemplu datorate mișcărilor terenului;

•proprietățile pământurilor, rocilor sau altor materiale;

•date geometrice;

•valori limită ale deformațiilor, deschiderii fisurilor, vibrațiilor etc.;

•modele de calcul;

Este indicat să se admită că recunoașterea condițiilor de teren depinde de volumul și calitatea cercetării terenului. Această recunoaștere precum și controlul calității execuției lucrărilor sunt mai importante pentru satisfacerea cerințelor fundamentale decât precizia în modelele de calcul și în coeficienții parțiali.

Modelul de calcul trebuie să descrie comportarea presupusă a terenului pentru starea limită considerată.

Dacă pentru o anumită stare limită nu există un model de calcul fiabil, trebuie efectuat calculul pentru o altă stare limită, folosind coeficienți care să asigure că depășirea stării limite considerate este suficient de improbabilă. Altminteri proiectarea este indicat să se facă pe bază de măsuri prescriptive sau prin modele și încărcări de probă sau prin metoda observațională.

Modelul de calcul poate fi:

-un model analitic;

-un model semi-empiric;

-un model numeric;

Orice model trebuie fie să fie exact, fie să conducă la rezultate de partea siguranței.

Un model de calcul poate include simplificări.

Daca este necesar, rezultatele modelului pot fi modificate pentru a se asigura că proiectarea prin calcul este fie exactă, fie de partea siguranței.

Daca modificarea rezultatelor calculului utilizează un coeficient de model este indicat să se țină seama de factorii următori:

- amploarea incertitudinii în rezultatele obținute prin metoda de calcul;

- orice erori sistematice despre care se știe că sunt asociate cu metoda de calcul.

Dacă în calcul se utilizează o relație empirică, trebuie stabilit eu claritate că aceasta este relevantă pentru condițiile de teren prevalente pe amplasament.

Stările limită care implică formarea în teren a unui mecanism este indicat să fie verificate pe o cale simplă prin folosirea unui model de calcul. Pentru stările limită definite prin considerații asupra deformațiilor, este indicat ca deformațiile să fie evaluate conform cu 2.4.8 sau printr-o altă metodă.

NOTĂ - Multe modele de calcul se bazează pe ipoteza unei comportări suficient de ductile a sistemului "teren structură". Lipsa de ductilitate conduce, totuși, la o stare limită ultimă caracterizată printr-o cedare bruscă.

Metodele numerice pot fi adecvate dacă sunt luate în considerare la starea limită compatibilitatea deformațiilor sau interacțiunea teren-structură.

Este indicat să se țină seama de compatibilitatea deformațiilor la starea limită. O analiză detaliată, care să țină seama de rigiditatea relativă a structurii și a terenului, poate fi necesară în cazurile în care s-ar putea produce o cedare combinată a elementelor structurii și a terenului. Drept exemple se pot da fundațiile pe radier, piloții sub sarcini laterale și pereții de susținere flexibili. Este indicat să se acorde o atenție particulară compatibilității deformațiilor materialelor casante.

Pentru unele probleme, cum sunt cele puse de excavațiile cu pereți de susținere flexibili ancorați sau șpraițuiți, mărimea și distribuția presiunilor pământului, forțelor tăietoare și momentelor de încovoiere interne depind în mare măsură de rigiditatea structurii, de rigiditatea și rezistența pământului și de starea de tensiuni în teren.

În asemenea probleme de interacțiune teren-structură, este necesar ca în calcule să se utilizeze relații efort-deformație pentru materialele structurii și pentru pământ și stări de tensiuni în teren care să fie suficient de reprezentative spre a conduce, pentru starea limită considerată, la un rezultat aflat de partea siguranței.