SARCINA LIMITĂ VERTICALĂ A PILOTULUI UNIC
Sarcina limită verticală a pilotului este calculată cu formule statice, care exprimă același lucru în funcție de geometria pilotului și a caracteristicilor solului. În acest sens, deoarece construcția unui pilot, fie că este fixat sau forat, schimbă întotdeauna caracteristicile solului din jurul său, se propune asumarea unui unghi de rezistență la forfecare egal cu:
φ’=(3/4)∙φ +10 pentru piloți fixați
φ’=φ -3 pentru piloți forați
unde φ este unghiul de rezistență la forfecare înainte de executarea pilotului.
În scopul calculului, sarcina limită Qlim este împărțită convențional în două alicote, rezistența la vârf Qp și rezistența laterală Ql.
REZISTENȚA UNITARĂ LA VÂRF
Metoda lui Berezantzev
Practic Berezantzev se referă la o suprafață de alunecare "a la Terzaghi", care se oprește pe suprafața de așezare (vârful pilotului) a se vedea Fig.1; cu toate acestea, el consideră că cilindrul de sol coaxial la pilot și având un diametru egal cu extensia secțiunii suprafeței de alunecare, este parțial "susținut" de acțiunea tangențială a solului rămas de-a lungul suprafeței laterale. Rezultatul este o valoare a presiunii la bază mai mică decât γD, cu cât este mai mic acest "efect siloz", cu atât este mai mare raportul D/B; acest lucru ia în considerare coeficientul Nq, care este, prin urmare, o funcție descrescătoare a D/B.
Figura 1. - Mecanismul de rupere conform lui Berezantzev
Rezistența unitară Qp la vârf, pentru cazul solului dotat cu frecare (φ) și coeziune (c), este dată de expresia:
După ce au fost indicate cu:
γ = greutatea volumică a terenului;
L = lungimea pilotului;
Nc și Nq = sunt factorii de capacitate portantă care includ deja efectul de formă (circular).
REZISTENȚA TRUNCHIULUI
Metoda utilizată pentru calcularea capacității portante laterale este metoda α, propusă de Tomlinson (1971); rezistența laterală se calculează după cum urmează:
Al = suprafața laterală a pilotului;
fw = factorul de corecție legat de conicitatea trunchiului pilotului, adică diminuarea percentuală a diametrului pilotului;
c= valoarea medie a coeziunii (sau a rezistenței la forfecare în condiții nedrenate);
σ= presiunea verticală efectivă a solului;
K= coeficientul de împingere orizontală, în funcție de tehnologia de execuție a pilotului și de starea anterioară de densificare, se calculează după cum urmează:
Pentru piloți fixați
K = 1 - tan2φ
sau, în cazul specific, este posibilă atribuirea următoarelor valori propuse în tabel:
Pentru piloți forați
K = 1 - senφ
φ = frecarea pilot-sol în funcție de rugozitatea suprafeței pilotului;
Pentru piloți fixați
δ = 3/4 tanφ
Pentru piloți forați
δ = tanφ
α = coeficientul de aderență obținut după cum urmează:
Pentru piloți forați
Pentru piloți fixați
REZISTENȚA DE PROIECT A PILOȚILOR DE FUNDAȚIE
Rezistența de proiect a pilotului unic Rpalo este calculată pornind de la rezistența caracteristică a Rk,vârf, și rezistența caracteristică laterală Rk,laterală
Parametrii ξ, γb, γs, reprezintă factorul de corelație în funcție de numărul de verticale investigate, coeficientul de reducere asupra rezistenței de bază și laterală și depind de normativa aleasă.
TASAREA PILOTULUI - METODA DAVIS-POULUS
Tasarea este calculată prin metoda Davis-Poulos, conform căreia pilotul este considerat rigid (nedeformabil) cufundat într-un mediu elastic, semi-spațiu sau strat de grosime finită.
Se presupune că interacțiunea dintre sol și pilot este constantă în secțiuni de-a lungul n suprafețelor cilindrice în care este împărțită suprafața laterală a pilotului.
Tasarea suprafeței generice ''i'' datorită sarcinii transmise de la pilot la sol de-a lungul suprafeței ''j'' poate fi exprimată:
Wi,j = (τj / E ) ∙ B ∙Ii,j
După ce au fost indicate cu:
τj = Creșterea tensiunii relativă la punctul median al benzii
E = Modulul elastic al terenului
B = Diametrul pilotului
Ii,j = Coeficient de influență
Tasarea totală este obținută prin adăugarea Wi,j pentru toate zonele j.
© GeoStru