Cu această metodă terenul este modelat ca o serie de elemente discrete, pe care le vom numi "fâșii", și ține cont de compatibilitatea reciprocă între fâșii. În acest scop fiecare fâșie si fâșiile adiacente si baza sunt blocate de resorturi Winkler. Există o serie de resorturi în direcție normală la interfață pentru a simula rigiditatea normală și o serie de resorturi în direcția tangențială pentru a simula rezistenta la alunecare a interfeței. Comportamentul resorturilor normale si a celor transversale este luat de tip elasto-plastic perfect. Resorturile normale nu cedează la compresiune dar cedează doar la tracțiune cu o capacitate extensională maximă pentru teren coeziv și fără capacitate extensională pentru terenuri necoezive.
Figură schematică a resorturilor Winkler la interfața dintre
două fâșii adiacente sau dintre fâșie și baza imobilă
Resorturile transversale cedează când se ajunge la rezistența maximă la forfecare și se disting două tipuri de comportament: teren fragil și teren nefragil. Pentru teren fragil rezistența maximă a resorturilor la forfecare este dată de:
În timp ce rezistența reziduală:
Pentru simplificarea analizei se presupune că după ce se ajunge la rezistența maximă, rezistența terenului ia imediat valoarea rezistenței reziduale.
Pentru teren nefragil rezistența nu se reduce la deformări mari la forfecare, deci rezistența reziduală este egală cu cea maximă. Formularea metodei expuse are la bază o cercetare anterioară a lui Chang și Mistra asupra mecanicii discretelor deosebite.
© GeoStru